Prolaz – "intre agonie si extaz" 3-5 Aprilie 2009

https://photos.app.goo.gl/uoAjshAqxZZBsBxx7

Dintr-o data a sosit vara, cumva neasteptat, si din iesiri cu sarituri in zapada de 2 metri de la Cuntu trecem la plimbari la 26 de grade pe malurile Carasului.

Pentru mine e prima data in zona. Pentru Daiana, Marius si Bogdan este iesirea obisnuita la inceput de primavara.

Plecam de vineri seara, ca sa ne bucuram de doua dimineti in poiana Prolaz. Eu sunt dupa o viroza, febra mare si in general sunt destul de slabita. In principiu vreau sa stau si sa ma bucur de putin aer curat.

Lasam masina la Iabalcea si o pornim spre Prolaz. O jumatate de luna ne lumineaza calea prin noapte. Drumul mi se pare scurt caci iata-ne in poiana. Traversam Caras-ul care pe unde, adica Bogdan pe cabluri, iar noi ceilalti gasim mai indicat sa trecem pe punte. Avem doar doua zile sa traversam pe cabluri :)

Dimineatza ne trezim cu soarele ce da pe cort. Din usa cortului privesc in jur, in poienitza.

Natura e inca maronie, sta sa inverzeasca, probabil ca intr-o saptamana totul va fi verde, va exploda de viatza. Acum pare inca amortita in somnul iernii ce de curand a trecut. Ne urnim destul de incet cu micul dejun iar apoi ne pornim pe drumuri prin chei spre pestera lilieci. Poteca bine conturata ne porta lejer in lungul apei.

Plimbarea aceasta face numai bine perioadei mele de convalescenta... viroza pare sa fi trecut, reintoarsa in natura ma simt vindecata, ma simt acolo unde ar trebui sa fiu.

In poiana lilieci cativa oameni se bucura si ei de vremea frumoasa lenevind in soare. Noi insa trebuie sa infruntam apa rece ce face efectiv sa doara picioarele.

La peretele de la intrarea pesterii Bogdan urca primul si ne asigura cu coarda.

Incerc sa urc in bocanci dar imi aluneca piciorul pe stanca si hotarasc mai bine sa incalt papuceii de catarat. Da e mult mai bine. Vizitam pestera atat cat putem, adica pana cand tavanul pesterii coboara atat de mult ca doar taras pe burta ai mai putea inainta. Ne delectam cu liliecii ce atarna pe pereti. Par sa nu fie deranjati de prezenta noastra pe acolo.

Reintorsi la baza peretulei cautam pitoanele despre care auzisem ca ar trebui sa fie, e adevarat ca foarte vechi dar am gasit totusi cateva, si rapid vad cum se si instaleaza o mansa :). Pacat, eu n-am chef de catzarat, ii privesc pe ei si ma delectez cu natura din jurul meu.

Pe la 4.30 hotaram ca e vremea sa o pornim mai departe, asa ca ne adunam toate cele si continuam drumul spre Carasova. Facem un mic popas la marginea satului dupa care “atacam” stancariile, de data aceasta pe deasupra cheilor. O crestulita mica stancoasa ne duce cu gandul la Crai. Da, de mult nu am mai fost prin partile acelea.

Aici nu pare sa fie nici o poteca, doar din cand in cand cate un marcaj de limita de parc. In sfarsit ma simt in elementul meu.

Aceasta balaureala imi face bine, si ma apropie cu sufletul de natura.

La ruinele cetatii Grat mai facem o pauza si ne bucuram de spledoarea cheilor ce se intind sub noi. De aici ne continuam drumul se poteca si in curand ajungem pe drumul deja cunoscut ce ne poarta inapoi spre Poiana Prolaz. Ajungem inapoi odata cu apusul. Da, e sfarsitul unei zile perfecte si noi suntem de ceva vreme cu gandul la gratarele ce ne asteapta sa le pregatim pentru cina :). Ajunsi insa la corturi aveam sa cunoastem cel mai frustrant sentiment ce l-am avut vreodata intr-o iesire in natura. Sentimentul de a fi furati. Agatasem mancarea in copaci la umbra. O plasa a disparut defintiv cu primus, oala, 4 linguri, gratar, la fel si o parte din carne, conserva, toata painea....

Pacat, pacat ca toate frumusetile si bucuriile oferite de natura aceasta atat de deosebita se vor confunda cu amaraciunea generata de “latura pervertita a naturii omenesti”. Nu ne era atat de mult de mancare cat de celelate lucruri.

Facem un inventar cu ce ne-a mai ramas pentru mancare. Niste pliculete de supa numai buna pentru inceput. Din fericire avem cartofi pentru copt in jar, carnea ce ne-a ramas si o bucata zdravana de slanina. Baietii gasesc rapid niste nuieluse si imediat simtim mirosul slaninutei prajite. Pentru ceafa de porc se ingropesc rapid niste frigarui si cateva crengute in y ne asigura carnea peste jaratic. In timp ce noi stateam la foc apare un individ, foarte dubios ce statea la unul dintre salasele din Prolaz dupa spusele lui si ne pune intrebari suspect de directe, cati suntem, daca suntem de la silvic... oricum dupa plecarea individului ramanem cu un sentiment general de disconfort.

Nu mai stam mult si ne pregatim de culcare. Pastram cativa cartofi si niste carne pentru micul dejun de a doua zi. Apare din nou individul de data aceasta echipat de pescuit si cu o lampa de carbit. Nu-l mai bagam in seama si omul pleaca.

Sa mai povestesc de dimineatza???? Peste noapte, disparuse din nou mancarea!!!! Ar fi trebuit sa ne fi invatat minte si sa dormim cu ea sub cap! Asta este. Mai gasim cateva feliute de paine cu sunca ce le tinuse Daiana in rucsac pentru traseul de ieri si pe care nu le mai mancase. Aceasta este singura mancare.

Dupa micul dejun “copios” o pornim spre pestera Tolosu. Partea aceasta a cheilor e mult mai spectaculoasa decat portiunea spre Caras.

De la inceput peretii se apropie foarte mult formand un canion ingust cu apa adanca si linistita. Poteca urca in susul apei parca suspendata pe marginea peretilor. Frumusetea si salbaticia acestor locuri ne alina sufletul. Ajungem la cascada si mai continuam cateva sute de metri, dupa care poteca se pierde de tot.

Bogdan mai balaureste pe marginea stancii, gaseste chiar si un piton batut in stanca.

Ne intoarcem la corturi, mai lenevim cateva ceasuri si apoi o pornim spre oras. De data aceasta toata trupa face onorurile traversand Carasul pe cabluri.

Aceasta a fost pentru mine Prolazul, o zona superba dar din pacate amestecata cu amintiri amare.