Tuesday, February 25, 2014

2011 - Anul meu (Inter)National Geografic - partea II (Argentina)


In ultima parte a sederii in Peru am inceput sa ma gandesc ca ar trebui sa profit de ocazia de a fi in America Latina si sa-mi petrec concediul undeva "prin zona". Intrebarea ce se punea era: Ce as dori sa vizitez din acest capat de lume daca n-as mai avea posibilitatea sa revin aici?
Analizand mai multi factori am ajuns la un singur raspuns: Patagonia - Tara de foc.
Intreband in stanga si-n dreapta, incet, incet a inceput sa se contureze traseul. Urma sa am un zbor dus/intors Lima - Buenos Aires si inca 6 zboruri in Argentina pentru a vizita locurile propuse.

Totul e planuit pentru cele 2 saptamani, traseu, cazare, ce voi vizita, ziua de plecare din Lima 3 Iulie... si totusi .... un mare semn de intrebare se asterne brusc pentru aceasta calatorie... in 4 Iunie 2011 vulcanul Puyehue din Chile erupe puternic si liniile aeriene argentiniene isi intrerup zborurile. Nu se stie absolut nimic despre momnetul cand zborurile vor fi reluate. Totusi .... calatoria mea e peste o luna.... trebuie ca lucrurile sa revina la normal...

In 2 Iulie seara, aveam bagajul pregatit pentru zborul de a doua zi spre Buenos-Aires, cand telefonul suna si vad un numar ciudat pe display. Cand raspund, o doamna se prezinta ca reprezentanta a
Aerolineas Argentinas si ma anunta ca zborurile Buenos Aires - Trelew si Trelew - El Calafate sunt anulate. Am simtit ca realmente mi se inmoaie picioarele. Toate planurile mi se dau peste cap si trebuie sa iau o decizie urgenta. Ce sa fac? Ce sa fac? Daniela ia o decizie!!! Si trebuie luata chiar acum!
Intreb daca pentru ziua respectiva au zboruri din Buenos Aires spre El Calafate. Da au, si imi schimba biletul direct spre El Calafate. Ok, asta rezolvat .... si totusi o apasare mare ramane ... Ce sa fac? ... sa plec, sa nu plec... daca cumva inaintea altor zboruri voi primi acelasi apel? Ce-i de facut Daniela? 
Pana la urma iau decizia sa plec. E aventura mea si vreau sa am parte de ea. 

Prima zi fac o oprire in Buenos Aires. Dupa 6 luni de locuit in Peru privelistea ce mi se asterne in fata ochilor pare a fi precum Europa. Cumva aceasta tara s-a diferentiat de toata cealalta parte a Americii Latine si ma duce cu gandul la Europa. 



Cu inima stransa ma prezint a doua zi in aeroportul din Buenos Aires si privesc tabela de plecari... oare zborul meu spre El Calafate e prezent pe tabela de plecari?
Rasuflu usurata cand vad ca zborul e programat pentru decolare.

Programul initial e oarecum decalat asa ca am ocazia sa balauresc prin acest orasel.


Sunt in plina iarna iar turistii sunt aproape inexistenti.
Urmatoare vizita se indreapta inspre parcul national "Los Glaciares" si mai exact ghetarul "Perito Moreno". Cu o suprafata de 250 km2 de gheata si o lungime de 30 km este unul din cei 48 de ghetari alimentati de campul de gheata Patagonian sudic localizat in Anzi si impartit cu Chile.  Specacolul oferit de acest ghetar e incredibil, un perete de 60 m ianltime deasupra nivelului lacului "Argentina" pe o lungime de 5 km ce avanseaza. Este unul din cei 3 ghetari patagonieni ce sunt in continua crestere.



Sunt extrem de putin vizitatori in acest anotimp si poti gasi fara probleme locuri in care sa te retragi si sa urmaresti in liniste specatolul oferit de ghetar.... cand placi ale ghetarului se rup cu zgomot si se parabusesc in apele lacuri in mii de bucati si valuri se imprastie in jur... iar apoi se asterne din nou linistea ... o liniste rasunatoare ce-ti umple sufletul ...

 


Dupa ore bune de petrecut in preajma acestei mari de gheatza ma intorc inapoi la El Calafate unde vizitez muzeul de gheatza iar spre seara undeva la marginea oraselului pasarile flamingo ce pot fi urmarite chiar si in acest anotimp timp rece.

Si cum firea mea trage spre inima muntilor, iata-ma din nou la drum.
Pentru cateva momente norul se imprastie si putem vedea maretul "Fitz Roy". Soseau noastra parca s-ar termina cu el...


Ma prezint la centrul de informare din "El Chalten" pentru inregistrare.  Imi propun sa stau 2 zile in acest catun de munte. Vremea e destul de mohorata si pentru prima zi fac doar o plimbare prin imprejurimi caci ploaia sta sa inceapa.


In ziua urmatoare pornesc hotarata la intalnirea cu "Fitz Roy".
Maretul varf se ascunde si nu vrea sa se arate. Merg deja de ore bune pe traseu neintalnind nici macar o persoana. Sunt singura pe acest munte si ciudat ca nu simt singuratatea deloc, ba din contra ma simt linistita si "acasa". Chiar el muntele la un moment dat ma bucura si mai mult cu pacla de ceatza ce se sparge pentru ceva timp si asa printre nori se zareste mult doritul varf "Fitz Roy". 



In padurile ce incojoara acest munte se poate intalni foarte des El Carpintero negro, o specie de ciocanitoare specifica padurilor patagoniene.


Intoarsa in El Calafate ma duc degraba la agentia Aerolineas Argentina si cu inima stransa vad ca zborul meu spre Ushuaia este anulat. Aceeasi intrebare ma macina din nou. Ce sa fac? Daniela, ce sa fac? Sunt singura, undeva spre capatul continentului americii de sud, avand ca destinatie Ushuaia oras considerat "fin del mundo", si cu zborul anulat. Ce e de facut? As putea sa mai astept o zi, dar nimic nu putea garanta daca peste o zi avionul va zbura sau nu spre Ushuaia. Si totusi vreau sa merg acolo. Ma interesez la agentiile de autobuse si gasesc curse pana in Ushuaia lungi de 16 ore. Din nou intrebarea se ridica. Ce sa fac? Daca ajung in acest orasel "la capatul lumii" si nu mai pot sa ma intorc de acolo? Ca sa iau autobusul din Ushuaia inspre Buenos Aires pentru intoarcere este complet iesit din discutie. Deci, sa plec spre "fin de mundo"??? Sa ma risc? In nebunia mea am decis sa merg mai departe :) Ma prezint de dimineatza in autogara si-mi iau bilet spre Ushuaia - 16 ore cu autocarul.
16 ore care la final s-au dovedit a fi 24.

Undeva in mijlocul noptii aflu ca vom traversa o bucata de pamant chilean si ca de obicei trebuie sa complectam niste hartii cu declaritii. E noapte, sunt obosita, si fiind obisnuita cu declaratiile ce le faceam deobicei la intrarea in Peru am selectat "NU" la fiecare optiune nedand  prea multa atentie.
Ne oprim la o cladire micuta pierduta undeva in mijlocul campului, ce reprezenta granita intre Argentina si Chile. La scanarea bagajului de mana sunt oprita de vames si vad ca-mi scoate cele 3 mandarine din bagaj cerandu-mi declaratia. Ma intreb oare ce e in neregula si il aud zicand ceva asemanator cuvantului "infractiune". Nu inteleg mai nimic din ce zice. Nimeni de acolo nu vorbeste engleza iar farama de spaniola pe care o stiam eu nu ma ajuta prea mult.

Omul ma duce intr-o incapere separata si un alt ofiter vine sa vorbeasca cu mine. Intr-un final inteleg care e problema. In Chile este interzis sa introduci fructe iar eu declarasem pe hartiile respective ca nu am nici un produs de genul fructe/legume sau alimentar. Simt ca ma topesc cand realizez greseala ce am facut-o. Omul imi cere explicatii pentru ce am comis infractiunea. Simt ca ma apuca un "fel de groaza". Singura si neputand sa ma fac inteleasa .... Dupa multe discutii si explicatii balbaite la mai multe persoane, semnez o declaratie in care explicasem ce s-a intamplat si primesc o amenda echivalenta a 250 de dolari americani. Cele 3 mandarine ma costa 250 de dolari!!! Cele mai scump paltite mandarine!!! Si nici macar nu am apucat sa le mananc.
Din pacate nu acceptau nici dolari, nici pesos argentinieni, iar eu nu aveam nici macar un pessos chilean. Amenda trebuia platita in 10 zile.  Inca o grija in plus adaugata acestei calatorii.
Intr-un final ajung la destinatie: "USHUAIA - fin del mundo".


 Ma prezint la centrul de informare turistica pentru informatii despre obiectivele ce pot fi vizitate. Cu ocazia aceasta primesc in pasaport o "viza" speciala pentru vizitarea orasului. "La ciudad mas austral del mundo".


Si pentru  ca sunt in plina iarna vizitez si cea mai sudica statiune de ski: "Cerro Castor".


Inchiriez echipamnet de ski si dau cateva ture pe partie, iar apoi o iau frumos la plimbare printre casutele razlete din padure.



Dupa ziua de schi urmeaza vizitare parcului national "Tara de foc". Un panou informativ marcheaza cei 3.079km pana la Buenos Aires si 17.848 pana hat departe in capatul nordic din Alaska.  Prinvind acest panou, ma gandesc doar ca cei 3000 de km ii voi putea face cu avionul :)


Aici in "Tara de foc" peisajul este superb chiar daca e iarna si nu foarte multa zapada. Un trenulet cu aburi te plimba prin acest peisaj magnific.


Dupa amiaza o aloc unei alte plimbari, de data aceasta pe canalul Beagle, canal ce reprezinta una dintre cele 3 cai navigabile ce uneste oceanul Atlantic de Pacific. Canalul desparte insula principala a Tarii de foc de celalte insulite sudice. La Nord de Tara de foc se afla Stramtoarea Magellan iar in sud Drake Passage, lat de 800 de km dar cu vanturi foarte puternice.
Insulitele imprastiate in lungulul canalului Beagle sunt un paradis al leilor de mare



Excursia continua cu "Les Éclaireurs" sau altfel cunoscut de argentinieni ca "Faro del fin del mundo"


Calatoria mea la "capatul lumii" se apropie de sfarsit .... "la ciudat mas austral del mundo"..., "el centro de ski mas austral del mundo"..., "tren del fin del mundo", .... "faro del fin del mundo" .... totul in jur pare sa indice un sfarsit ... dar e doar sfarsitul inceputului... e inceputul cunoasterii acestor locuri ....Patogonia... Tara de foc...  Nu pot stii daca cumva in aceasta viatza voi mai avea ocazia incredibila de a strabate aceste locuri .... dorinta s-a trezit ..... mi-as dori sa le pot vizita si in plina vara .... dar nu stiu ce poate aduce viitorul ....
Pe de alta parte sunt atat de multe locuri incredibile in aceasta lume ce asteapta sa fie descoperite .....

Si inainte de finalul concediului meu mai ramane de vizitat inca o locatie. De data aceasta parasesc iarna si frigul si ma indrept spre vara cu cela 25 de grade ale ei, la granitza dintre Argentina si Brazilia, o locatie ce iti taie rasuflarea prin maretia, spendoare, putere ... pur si simplu te lasa fara cuvinte: "Las Cataratas del Iguazu".





A fost un concediu ce din punct de vedere psihic m-a consumat 100%. "Planul de acasa nu s-a potrivit nicicum cu cel din targ". Un concediu ce la fiecare pas imi cerea sa iau o decizie..... si toate acestea pana la urma nu sunt nimic in comparatie cu toate splendorile ce ti le poate descoperi aceasta lume.


 ~ "FIN" ~
(del parte dos :)  - seguirá la tercera)

Thursday, February 20, 2014

2011 - Anul meu (Inter)National Geografic - partea I (Peru)



Sfarsitul anului 2010 ma astepta cu incredibila veste de a lucra pentru cateva luni pe continentul Americii Latine. Ceva ce pe vremea copilariei mele citeam doar in carti nici macar indraznind sa visez ca la un moment dat mi s-ar putea intampla.
Cu primele zile ale anului 2011 ma vad in primul meu zbor transatlantic calatorind spre un taram necunoscut ... o alta lume, alt anotimp, alta cultura, alta civilizatie. Iata-ma frematand in fata atator necunoscute pe coasta Pacificului in PERU - Lima
Prima data iau cunostiinta de ceea ce ofera Lima mai frumos, cartierul Miraflores. Un loc in care seara indraznesc totusi sa ies in parcul din apropiere sau in zilele de week-end sa "ma pierd"in lungi plimbari pe "El Malecon".
https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/PeruFirstWeek


Dupa ce "am facut cunostinta" cu capitala, gandurile zboara spre miile de locuri care asteapta sa fie descoperite. Si chiar daca oarecum parea dificil de deplasat in afara capitalei, calitatile de negociere ale colegului meu ne fac sa beneficiem de "ïnchirierea" unui taxi pe un intreg week-end.

Da suntem noi, Alexandra, Bianca, Cristi, eu si bineinteles taxi-ul "inchiriat" ... :)



Spre ce ne indreptam? Spre unul din misterele inca nedeslusite ale aceste lumi: "liniile Nazca". Descrise ca o serie de geoglife localizate în Deșertul Sechura din Peru, acestea se intind pe mai mult de 80 km între orașele Nazca și Palpa în Pampas de Jumana si se estimeaza ca au fost create de către cultura Nazca între 200 î.Hr. și 700. Sute de figuri individuale într-o gamă de complexitate de la linii simple la colibri stilizați, păienjeni, maimuțe, pești, rechini sau balene ucigașe, llame și șopârle.
Un avion mic de agrement ne ia in zbor deasupra acestor coline, dansand cu noi pe ritmul misterioaselor figurine.


 O alta destinatie din turul acesluias week-end o reprezinta insulele Ballestas. Descoperind o alta latura din farmecul tarii, insulele acestea sunt o rezervatie naturala ce adapostesc o varietate de animale marine si pasari.



Drumul spre insule e strajuit de "Candelabru", un alt mister al acestor locuri.



Lumina calda a serii ne invaluie incet... O lume ce pe din afara se prezinta foarte simplu, nesofisticat, rudimentar chiar, dar care poarta incarcatura a atator secole de mister ... oare le va despcoperi careva vreodata intelesul??? ...


 https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/ParacasNascaPeru1516January2011

Urmeaza un alt week-end, o alta destinatie, o parte mai putin turistica dar mult mai aproape de viatza reala a peruanilor, a oamenilor de munte.... De data aceasta ne indreptam spre Marcahuasi un platou imens intins la 4000m altitudine intre pamant si cer. Se vorbeste despre aceste locuri ca fiind incarcate de o energie mistica a civilizatiei pre-incase. Platoul este presarat cu zeci de formatiuni stancoase de diverse forme de animale, oameni si simboluri religioase.



Sa ajungi in aceste locuri insa nu e atat de usor. De data acesta sunt insotita doar de Alexandra si o pornim la drum din Lima cu "un fel de ia-ma nene" ce facea curse regulate spre primul orasel Chosica.  Desi poate parea destul de uzual sa faci lucrul acesta in romania, in Lima lucrurile se schimba putin cand tii cont de faptul ca portarul de la hotel nota in fiecare dimineatza numarul de la taxi-ul luat ca sa mergi la lucru ... Revenind la Chosica, aici statia de minibus se afla in piatza de legume, luam si noi unul din aceste mijloace de transport pline ochi de lume si bagaje ce se intorc pentru week-end inapoi in munte. Satucul de destinatie e San Pedro de Casta, un catun la 3180 m altitudine. Un drum foarte ingust, nepavat, uneori brazdat de siroaie de apa ce se scurg din munte ne poarta oarecum suspendati pe panta muntelui tot mai sus, tot mai sus ....






Diferenta de 3000 de metri altitudine dintre capitala Lima si acest catun de munte se simte destul de intens iar noi ne petrecem dupamasa oarecum in reluare plimbandu-ne in ceatza deasa printre casutele acelea de lut . Femeile se intorc si ele inapoi spre casa incarcate cu vreascuri pentru foc si ne atrag atentia sa nu care cumva sa pornim la drum pe ceatza respectiva.



Duminica o pornim dis de dimineatza si curand ne ridicam deaspura stratului de nor iar un soare bland ne mangaie in adierea diminetei. Urcam la cei 4000 de metri incetisor, incetisor ... dar frumusetile ce ne asteapta merita tot efortul.


 
La ora 12 suntem inapoi in catun iar soferul microbusul ce trebuie sa plece la ora 14 ne asigura ca mai avem timp sa luam masa inainte de plecare. Cu toate acestea nici bine ce primim supa ca omul ne cheama grabit ... "la lluvia... la lluvia..." si uite asa microbusul o porneste cu mult inainte orei de plecare ca nu cumva sa-l prinda ploaia pe pandele abrute ale versantului.

https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/ExperiencingTheRealLifeOfPeruviansMarcahuasi2223January2011#


Aventura mea prin Peru continua cu un fel de team building cu colegii de lucru de pe site-ul clientului. O zi de rafting pe apele Lunahuanei ...

https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/Lunahuana



Aventura continua de data aceasta in inima Anzilor Cordilier, a oamenilor de munte, a copiilor care inca vorbesc limbajul "quechua". A venit momentul in care am inceput sa balauresc aceasta tara de una singura. Desi distantele sunt mari nu este asa de dificil ca sa ajungi pentru un week-end din capitala peruana pana la crestele inzapezite ale anzilor. Un autobus cu scaune de tip "cama" te iau seara la ora 22 din Lima iar la 6 dimineatza esti ajuns in Huaraz la poalele muntilor, odihnit dupa un somn bun in scaunele "cama" :).
Ajunsa in acest orasel la 3000 de metri altitudine imi dau seama ce dificil este ca nu cunosc o boaba de spaniola si ca cu greu ma pot face inteleasa.  Asa ca acesta a devenit momentul de cotitura in care zi de zi am inceput sa-mi exersez cunostiintele de spaniola.
Cazarea o aveam asigurata la Olaza guesthouse, unde micul dejun se servea pe terasa de deasupra avand inainte privelistea mareatza a cordilierilor.


Sunt atat de multe locuri de vizitat si cele doua zile de week-end sunt mult prea putin. Eu imi doream sa ajung la munte, sa vizitez lacurile glaciare. Pentru aceasta se putea angaja un sofer care te ducea sus in munte iar la ora stabilita de tine venea sa te ia inapoi.
Pentru prima zi mi-am zis ca voi opta pentru un traseu mai usor, caci cei 4000 de metri altitudine ar putea pune probleme fara aclimatizare.
Am ales ca prima destinatie laguna "Llaca" cu o oprire la situl arheologic Wilcahuain. Cu cat inaintezi in munte cu atat peisajul devine tot mai deosebit .... stateam cu ochii pironiti pe fereastra masinii si parca sufletul era atat de plin de frumusetile care ma inconjurau ca parca nu putea primi atat de mult.
Femeile isi purtau bebelusii legati cu salul la spate iar copii pareau ca pictati din cartile de aventuri.




Ruinele sitului arheologic Wilcahuain dateaza undeva intre 600 si 900 AD avand un sistem foarte sofisticat de ventilare. Cladirile principale ar fi pastrat mumiile civilizatiei Wari.


Calatoria continua mai departe in munte spre laguna Llaca la cei 4450m altitudine.
Drumul forestier te duce foarte aproape de lac, dar in momentul cand pasesti afara din masina si esti nevoit sa faci primii pasi, realizezi ca corpul nu mai vrea sa se miste, si fac totul parca in reluare cu incetinitorul. Fac 10 pasi si caut o piatra sa ma asez, inca 10 pasi si iar am nevoie de odihna si uite asa pentru vreo 2 ore resusesc sa ma plimb putin in jurul lacului.




Coborand cu masina inapoi spre Huaraz incep si durerile de cap, dureri ce le tratez prin renumitul ceai al locului: "mate de coca".
 

Pentru cea de a doua zi, e prevazuta vizitarea unui alt lac, "laguna 69",  oarecum mai greu accesibil deoarece presupune un traseu de 3-4 ore de trekking pana la lac si aproximativ 2.5 ore pentru intors.

 Drumul cu masina duce pe langa laguna Llanganuco, un alt punct turistic al acestei zone, dar fac doar o oprire pentru cateva poze dupa care continuam pana in capatul vaii.



Stabilesc cu soferul ora la care sa vina dupa mine si o pornesc prin paduricea de pini batrani. Nu pot sa definesc foarte clar de unde exista in mine acel dor de explorare de locuri noi, de balaureala cu orele doar pentru a ajunge in locul dorit. Clar ca exista, clar ca imi face placere, clar ca vreau sa o fac din nou.  Drumul e lung si altitdinea isi spune cuvantul, pe cum inaintez picioarele se misca tot mai incet, corpul ar vrea parca tot mai mult sa faca pauze ... dar nu renunti ... continui sa mergi asa incetisor inainte pana la acei ultimi pasi cand brusc te trezesti dupa un mic damb, direct in fata acelui lac de un albastru incredibil inconjurat de stanci si de crestele inzapezite.



Si uite asa, trec cele 2 zile ale week-end-ului, imbogatindu-mi viata cu aceste locuri incredibile, pline de frumusete si istorie.

https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/CordilleraBlanca1920February2011#


Dupa 3 luni in aceste locuri indepartate, ma intorc pentru o saptamana in tara, ocazie cu care, cum altfel?, dau o fuga cu fetele spre locurile dragi mie: Cuntu.
https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/HomeAirCuntu2627March2011#



Sederea acasa a fost scurta. Intoarsa pe meleagurile peruane, gandul zboara inapoi la Cordilieri asa ca planuiesc un nou week-end spre Huaraz. De data aceasta destinatia e ghetarul Pastoruri la o altitudine de 5000m. Din pacate ghetarul se micsoreaza foarte rapid, pierzind 15% din masa de gheata in ultimii 30 de ani. Ziua de Sambata o pastrez pentru aclimatizare cu o "plimbare" de cateva ore bune pana la 4200m altitudine pe valea Akilpo. Ma vad singura pentru ore bune, plimbandu-ma prin aceasta natura incredibila. Dar nu ma simt singura, pur si simplu ma simt "acasa".


 De data aceasta durerile de cap nu mai apar, probabil corpul deja se aclimatizase oarecum de la iesirea anterioara.

Duminica o pornesc spre ghetarul Pastoruri.



Cu aceasta ocazie imi depasesc si propriul record de altitudine, o noua borna, altitudinea de 5000m:


 Drumul de la Huaraz spre ghetarul Pastoruri, trece printr-o zona populata de planta "Puya raimondii" sau altfel cunoscuta ca si "Regina Anzilor". Aceasta planta este o specie endemica in Bolivia si Peru si se gaseste doar la altitudini inalte ale Azilor, intre 3800 - 4500m.
Planta are o inflorescenta gigantica care poate atinge pana la 10-11 m inaltime cu mai mult de 3000 de flori si 6 milioane de seminte in fiecare planta. Traieste intre 40 si 100 de ani si infloreste doar o singura data, 3 luni inainte de a muri. 

Peisajul pare ireal, zeci de strajeri ramasi inca verticali te fac sa te simti neinsemnat intre ei si maretia Cordilierilor ce te inconjoara jur imprejur.



https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/AkilpoValleyAndPastoruri1617April2011#

Urmeaza perioada sarbatorilor de Pasti cand beneficiem de 4 zile libere. Si totusi ma trezesc miercuri seara ca nu am absolut nici un plan. La 7:30 PM intru intr-o agentie turistica aproape de hotelul unde eram cazata si ii intreb de bilete de avion spre Arequipa pentru a doua zi de dimineatza. Au bilete pentru ora 6AM, deci gata, ma pregatesc de plecare. Destinatia va fi Colca Canion.


In aeroport gasesc un pliant pe care-l studiez pe drumul spre hotel. O reclama pentru o agentie de turism "Colca Trek" imi atrage atentia fiind descrisa ca singura agentie recomandata de Lonely Planet.
Decid sa le fac o vizita si sa ii intreb daca au excursii organizate de 3 zile pentru Colca Canion.
Primesc din partea lor raspuns afirmativ si ma inscriu pentru trip, ei oferind tot echipamentul necesar pentru o noapte in cort pe fundul vaii Colca. Grupul este format din 13 persoane de varste diferite si din toate colturile lumii. Urmeaza 3 zile incredibile in aceasta regiune de sud a Perului.
Vizitam rezevatia nationala de Vicunas, animale protejate de lege despre care se spune ca ar fi stramosii salbatici ai animalelor alpaca.


In drumul spre Colca ne oprim la padurea pietrificata, un loc rupt parca din alt univers. Zeci de trunchiuri cilindrice inaltandu-se spre cer. 



Drumul trece printr-o trecatoare la 4900 de metri altitudine unde exista un loc de popas si poti sa te bucuri de cateva obiecte specific peruane.


La aceasta altitudine, sute de metrii sunt acoperiti de mii de mici momai cunoscute ca si "Apacheta". Cuvant provenit din limba quechua si ar insemna "locul de unde incepe fluxul". Se spune ca aceste mici momai erau construite de oamenii ce traversau muntele la aceste inaltimi si ele ar fi avut rolul de a proteja caltorul in drumul lui.


Noaptea o petrecem intr-un mic satuc unde la cina servim supa cu quinoa. Era prima data cand auzisem de aceasta planta ce era foarte cunoscuta in aceasta parte a perului unde se cultiva foarte mult.
A doua zi este dedicata coborarii in canion.


O mica oaza pe fundul canionului este dedicata primirii turistilor. Ne instalam si noi corturile aici si ne bucuram in liniste de finalul de zi.


A treia zi a excursiei trebuie sa facem drumul invers. Ne e groaza de cei 1000m altitudine ce trebuie urcati dar spre mirarea noastra timpul facut in urcare e mai scurt decat ne luase cu o zi inainte sa coboram in canion.

Locurile aceste spectaculoase mai au inca un atu: zilnic pot fi vazuti planand desupra canionului maretii condori cu deschiderea aripilor de pana la 3 metri.



Curand drumul meu prin aceste locuri se apropie de sfarsit.  E un drum al cunoasterii in toate sensurile posibile, drum care chiar daca in timp si spatiu se termina, e un drum inceput in sufletul meu pe care intotdeuna voi vrea sa merg mai departe ... 
https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/AmazingPeruColcaCanyon2124April2011#


O alta parte, inca necunoscuta de mine e jungla. Da, as vrea sa merg acolo, dar un week-end nu e suficient asa ca deocamdata ma multumesc sa vizitez acea parte de dupa crestele Andine care se numeste cumva "inceputul junglei". E o zona in care te plimbi pe munti acoperiti de livezi de mandari si portocale...


E locul in care comunitati tribale inca mai exista ... e adevarat unele sunt exclusiv dedicate turismului ... dar e o lume complet diferita de lumea in care am traiesc si am crescut.


E o zona care abunda de paraiase, cascade, canioane si ai o varietate foare mare de excursii ce le poti face pe week-end.


Si bineinteles cu mancare pe masura. Nici nu mai stiu ce animal am ales sa manac :)

https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/LaMercedTheBeginingOfTheJunglePeruMay14152011#

Desi deja am vizitat diverse locuri ale acestei tari, iata ca urmatoare este din nou un unicat, desertul cu dunele lui de nisip, si masinutele boogies...




Iar acolo in mijlocul dunelor de nisip oaza Huacachina.


https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/IcaTwoKindOfOasisMay28292011#

Incet, incet timpul petrecut in Peru se apropie cu rapiditate de sfarsit.  Desi suntem in plina iarna si capitale peruana e gri si acoperita de un permanent nor, la nici 50 de kilometri de coasta poti profita de un week-end linistit si insorit spre cascada Matucana. Mai o pauza la "cabeza de leon" ...



...mai una de-a lungul poteci ...


... si la capatul drumului un loc unde sa te racoresti si sa uiti putin de toata forfota capitalei peruane. 

https://picasaweb.google.com/116348492972075596011/JustAnotherRelaxingDayMatucanaPeruJun52011#

Da, sfarsitul e aproape, mai un ultim loc pe care sa-l vizitez ... ce voi alege? Sa fie oare Machu Pichu? Surpinzator in acele momente am luat decizia ca nu voi vizita acel loc.  De ce am facut aceasta? Daca regret decizia luata? ... momentan nu pot da un verdict :) ...
Oricum am decis ca inainte de apleca definitiv din Peru mai vreau sa vizitez un loc si anume jungla Amazoniana.
O expeditie de 4 zile intr-un loc complet lipsit de civilizatie.  Am ales rezervatia Pacaya-Samiria. O rezervatie naturala de padure inundabila cuprinsa intre raurile Marañón si Ucayali, rauri care la confluenta lor formeaza maretul Amazon.



Ca sa ajungi in aceasta locatie nu e chiar atat de usor: iei prima data un avion din Lima la Iquitos, apoi un taxi pentru o ora cand drumul pur si simplu se termina, si continui cu barca pentru inca 7 ore ...
 Din pacate pozele nu-mi pot reda sentimentul ce l-a creat aceasta ultima calatorie in inima junglei. Ma simteam ca si cum faceam parte dintr-un jurnal de National Geografic.
In noapte ne plimbam cu barcuta noastra sa urmarim ochii caimanilor ce se ascundeam la malul apei, ragetele felinlor ce se auzeau in departre...
.. dimineatza devreme porneam intr-o noua plimbare sa vedem papagalii colorati zburand deasupra copacilor ... maimutele saltau dint-un copac in altul ... egrete zurand la trecerea noastra.... copaci imensi si ciudati ...  jungla nesfarsita ...



... comunitati de oameni ce traiesc atat de simplu. Casutele erau constituite dintr-o platforma de lemn cu acoperis din frunze de palmier, fara pereti laterali, fara dulapuri... doar un pat de dormit  si-un hamac...


Calatoria mea se termina cu un spectacol maret, locul de confluenta a celor doua rauri ce formaeza Amazonul, el imensul, nelinistitul, plin de semnificatii, imagine a cartilor de aventuri din copilarie, cu un traseu de 6437 km inainte de a se varsa in apele oceanului Atlantic. Si eu plutind in barcea mea deasupra apelor lui, recunoscatoare ca am avut aceasta sansa de a explora locuri din lume ce putin le vad. Eu cel neinsemnat, dar mai bogat cu toate aceste aventuri traite cat am stat prin Peru.