Friday, August 29, 2008

Mont Blanc - "Drumul de la vis la realitate"

Totul a inceput cu Scoala de iarna din Retezat. Pe deoparte a fost pregatirea tehnica, pe de alta parte au fost relatiile noi care s-au creat. Nu aveam, pe atunci, nici o idee de ceea ce voi face anul acesta in concediu. Nu se prevedea nimic, nu aveam nici un plan. La inceputul verii eram inca in aceeasi situatie. S-a intamplat prin iunie ca intr-unul din week-end-uri sa renuntam(Adela si cu mine) in ultimul moment la Tarcu pentru o tura cu Bogdan si Andi(de la scoala de iarna) pe Vadul Crisului si intrebandu-i ce vor face in concediu mi-au raspuns: Mont Blanc. Si aceasta a devenit si pentru mine: Mont Blanc.

Cu vreo doua luni inainte Andi a facut rezervarile la refugii - doua nopti cazare la Tete Rousse si o noapte la Gouter. Din pacate pentru refugiul Gouter am fost trecuti pe o lista secundara deoarece toate locurile erau deja rezervate. Rezervarile trebuiau confirmate cu 3 zile inainte asa ca mai era totusi speranta sa prindem ceva locuri si la Gouter.

Am ales sa urcam pe traseul “clasic” sau « Voie Royale » (conform wikipedia).

Marti ajungem in frumosul orasel Saint Gervais si campam la « Les Dômes de Miage ». Un camping deosebit de frumos si ingrijit cu privelisti spre varful cu acelasi nume. Vremea este ploioasa dar aceasta nu ne impiedica sa mergem spre seara la plimbare prin orasel.

Miercuri incepe aventura spre munte. Vremea s-a inseninat iar privelistea muntilor ce ne intampina dimineatza prin prelata deschisa a cortului ne bucura nespus.

Pregatirea rucsacului ne ia ceva timp. Nu trebuie uitat nimc. Ei da, si era cat pe ce. In drum spre gara imi dau seama ca nu pusesem hamul in rucsac. Instant inima a inceput sa-mi bata cu putere si emotiile ma cuprind. Gasesc repede hamul in unul din bagajele din masina, il pun in rucsac si repet cu baietii lista echipamentului care trebuie sa fie la mine. E totul OK, asa ca ma linistesc. Stand in camping beneficiem de o reducere de 2euro la biletul trenuletului. Trenuletul face o ora pana sus, la Nid d’Aigle(2372m). Lume multa, si ne inghesuim cu greu cu rucsacii nostri mari. Trenuletul acesta ne duce spre meleaguri de vis iar maretia varfului Bionnassay imi taie rasuflarea. Oare chiar atat de sus voi ajunge ?.... voi fi in stare sa urc?… chiar voi face acest lucru??? Privind muntii aceea ce se inaltau atat de falnic ma simteam mic, si iarasi inima o ia razna. In timp, ochii si mintea mea se obisnuiesc cu aceste imagini si inima, incet, incet reintra in ritmu-i normal.

De la Nid d’Aigle in sus, doar pietroaie si iar pietroaie. Intalnim zapada doar pe ultima suta de metrii, si acolo, un domn intampina pe fiecare turist il intreaba daca are cazare, daca campeaza si roaga pe toata lumea sa-si puna coltarii doearece exista o portiune cu gheatza pe ultima traversare.

La refugiul Tete Rousse (3167m) e agitatie, mai ales in holul de la intrare unde toata lumea trebuie sa-si lase bocancii iar in refugiul se umbla doar in slapii ce se gasesc pe rafturi. Cu greu gasim un dulapior liber ca sa ne lasam bocancii si o parte din echipament. In ultima parte a dupa amiezii am pregatit ceva de ale gurii si-apoi odihna. Langa sala de mese exista o camaruta speciala unde se poate folosi primusul, in restul cabanei folosirea lui e interzisa. Intre timp am reusit sa luam legatura cu cei de la refugiul Gouter si ni s-a spus ca avem parte de cazare pentru vineri noaptea. Rasuflam usurati. Deci bagajul nostru va fi semnificativ mai usor caci vom lasa cortul, izolirele si sacii de dormit in dulapiorele de le Tete Rousse.

Apusul de soare ne poarta iar pe taramuri fantastice, refugiul nostru ramanand suspendat intre necuprinsul zarilor albastre si al marilor pufoase de nori ce se intindeau sub noi pana departe... si asa.... am trecut de la un taram de vis spre alt taram al viselor pentru o binemeritata odihna.... si totusi ne trezim in noapte pentru un alt spectacol al luminitelor ce sclipeau vesele jos in vale.

Miercuri ne trezim tarziu, papica si apoi o “plimbarica” pana la refugiul Gouter (3817m). Vremea frumoasa din nou. In drumul nostru ne intalnim cu zeci si zeci de persoane care fusesera in ziua respectiva pe varf si acum coborau deja. Mai sus de refugiu o alta priveliste deosebita ni se deschide inspre varful Aiguille du Midi. Cateva poze, o pauza in refugiu si apoi intoarcerea la Tete Rousse.

Pe Vineri se anuntau ninsori si vreme urata. Ceea ce s-a si adeverit. Dimineatza ceatza acopere muntele. La inceput mai slab, apoi a inceput sa ninga si chiar sa viscoleasca. Traseul ce cu o zi inainte l-am facut doar in bocanci acum eram nevoiti sa punem si coltarii. Totul era acoperit de zapada. Inaintam prin viscol intrebandu-ne oare cum va fi ziua de maine. Prognoza spunea ca dimineatza va fi vreme frumoasa, oare chiar se va potoli viscolul acesta? La refugiul Gouter o zarva si mai mare. Sala de mese e asa de plina ca suntem nevoiti sa mancam in camera. Primusul se foloseste doar in holul de la intrare, printre coltari, pioleti, rucsaci… trebuiind sa pazesti strasnic oala ca nu cumva sa fie rasturnata. Eu umblam de colo colo prin refugiu cautand locuri in care sa-mi agat la uscat hainele umezite la urcare in timp ce Bogdan indura frigul la pazitul oalei. Ne pregatim rucsacii pentru dimineatza si la ora 8 seara tot refugiul se linistete ca prin farmec. Incerc sa adorm dar nu pot. Camera se incalzeste foarte tare. Cineva de jos deschide din cand in cand geamul dar il inchide la loc. Nu prea am aer si deschid geamul in partea de sus. Intr-un final aud ceasul sunand. E ora 2am. Deocamdata e liniste, dar in cateva minute totul se agita in jur. Primul lucru e sa privim pe geam. Incredibil! Luna plina straluceste pe cer si lumineaza feeric intinderile albe. La 2.30 servim micul dejun de la refugiu. Din nou ingramadeala in sala de mese, ingramadeala in hol, ingramadeala peste tot. Noi plecam destul de tarziu, printre ultimii, in jurul orei 3.30. Un zig-zag de luminitze se zaresc urcand incet pantele varfului Gouter. Alte luminitze sa zaresc jos urcand de la refugiul Tete Rousse. Tot muntele e aprins de acesti licurici. Vantul puternic viscoleste zapada depusa cu o zi inainte si acopera rapid urmele facute de cei din fatza noastra. Noi inaintam incet in noapte ... mai un pas, mai un pas.... mergem si mergem.... pe nesimtite in jurul nostru mijeste zorii unei noi zile, cu cer senin, azuriu.... incep sa simt cum degetele picioarelor se racesc si ma dor. La refugiul Vallot (4362m) facem o pauza mai lunga, o buna ocazie pentru a ma dezechipa si a-mi pune acele “foot-warm-up” ce le cumparasem de la magazinul Par-Alpin. Folosesc un pliculet si in husa apratului foto pentru a feri bateriile sa se descarce. De-aici ne echipam si noi cu ham si punem coarda. Bogdan merge in fata, eu la mijloc si Andi in spate. Nu prea-mi mai aduc aminte cum au trecut urmatoarele 3 ore. Stiu ca urcam... :) ...nu ma simteam rau, doar oboseala....

Ma uitam in zare la crestele ce se intindeau parca la nesfarsit sau priveam linia crestei pe care mergeam evitand sa constientizez inclinatia pentelor din dreapta si din stanga. Mai un pas, mai un pas.... la un moment dat am inceput sa ne intersectam cu cei care deja coborau… ma trageam timid in lateral infingand cu totul pioletul in zapada moale. Paream tot mai aproape de varf. Aud de la cineva care cobora... “nu sunt mai mult de 20 min”... 20 min, dar parca varful pare mult mai aproape… urcand panta ne dam seama ca creasta mai urca… mai este…. Un alt zvon: 50 de metri... si intr-un final iata-ne, suntem sus, pe varf... mai sus nu se poate. Imi trantesc rucsacul pe jos, si eu peste rucsac… in spatele ochelarilor de soare ochii incep sa-mi lacrimeze… poate de bucurie, poate erau doar manifestarea unei eliberari psihice…. Cert e ca eram FERICITI.

La coborare am probleme cu durerea de cap, ba mai mult incep sa simt niste senzatii ciudate de plutire. Senzatiile au aparut la inceput mai rar dar apoi tot mai des. E prima oara cand simt asa ceva, nu stiu ce inseamna, nu stiu la ce poate duce si ma cam sperie.... asa ca ne oprim la refugiul Gouter si comand ceva de mancare de la refugiu. Pauza si mancarea imi prind foarte bine. Senzatiile trec, la fel si durerea de cap. Ne continuam coborarea spre Tete Rousse. Aici din pacate nu mai sunt locuri de cazare, sa punem cortul la 3100 pe zapada nu prea ne surade. Ultimul trenulet nu mai avem cum sa il prindem. Totusi coboram mai jos. Macar sa ajungem la iarba. De la Nid d’Aigle incepem sa intalnim caprite. La inceput am zarit doua, dar apoi au aparut si altele, vreo 10, foarte blande si nu erau deloc speriate de prezenta noastra. Ba chiar se plimbau prin jurul nostru. Pe la mijlocul distantei intre Nid d’Aigle si Bellevue oboseala acumulata de atatea ore de mers isi spune cuvantul si la prima bucata de pamand drept ne instalam rapid cortul. E ora noua seara, sambata 16 august 2008 – e sfarsitul unei lungi zile de vis, care pentru noi, Andi, Bogdan si Daniela a insemnat ziua in care am atins varful Mont Blanc.


Alte poze:
http://picasaweb.google.com/damaris4d/MontBlancCoteDAzur1123August2008

2 comments:

priscill said...

super vis...
dar mai super realitatea...
ma bucur pentru voi...chiarma gandeam vineri noaptea cand treceam din Ungaria in Croatia spre Adriatika si am prins o furtuna mare pe autostrada...ma gandeam cum este vremea la voi...
felicitari echipei...

romeo said...

Faina treaba!!! Felicitari!!